Primul meu meci de fotbal adevărat!


De vreo trei luni sau chiar mai multe, participasem la antrenamentele echipei de fotbal grupa 86 a Școlii Sportive Școlare din Mediaș dar nu jucasem niciun meci. Nu jucasem pentru că în Divizia Speranță se juca din ani în Paști. A fost nevoie să văd primul meci al echipei din care făceam parte, din spatele băncii de rezerve. Nici măcar nu am prins lotul (lotul se făcea în funcție de câte tricouri aveam disponibile). Era un meci împotriva grupei 86 a celor de la Gaz Metan, pe terenul lor (pentru cunoscători, Vasea). Fierbea sângele în mine că nu am prins tricou, dar asta m-a ambiționat și mai tare decât eram. Am tras cât de tare am putut eu la antrenamente și a venit următorul meci... 

Era într-o zi de miercuri, anul de grație 2000. Eram în clasa a VIII-a, cald și soare. Vreme mai bună decât perfectă pentru fotbal. Aveam scutirea pregătiră, dar tot m-am dus la primele ore. Meciul avea să înceapă la ora 11. Din echipă mai făceau parte doi colegi de clasă și am plecat împreună. Am ajuns primii la stadion. Jucam cu Săliște, echipa unui sat de lângă Sibiu, pe terenul Sparta Mediaș, care nu era foarte departe de școala generală nr. 5, la care am terminat gimnaziul. 

Agitație mare la vestiar. Eram din nou foarte mulți. Nu mai știu exact câți, dar oricum tricourile erau în inferioritate. Îmi treceau zeci de gânduri prin cap, chiar să renunț dacă nici de data asta n-o să joc (măcar rezervă). Imediat după ce anunță portarul, antrenorul îmi aruncă tricoul cu nr. 14 și îmi zice: „Joci libero!” Nu știam exact ce trebuia să joace un libero, dar nici nu mai conta atât timp cât am prins tricou, și mai și jucam din primul minut. Din păcate colegii mei de clasă n-au prins nici măcar tricou... La încâlzire am avut emoții cât la o finală de Liga Campionilor. 

A început și meciul... „Țăranii” jucau tare. Nu prea știau ei ce e ălă fair-play. Dădeau la picioare și când aveau mingea și când n-o aveau. În față aveam doi stâlpi cu câțiva ani buni mai mari decât mine. M-au luat și la înălțime și la cai putere, dar nu și la tehnică. Dădeam în toate mingile care ajungeau în jumătatea noastră. Le aruncam în față. La un duel aerian, am sărit la cap cu unul dintre atacanții vizitatorilor iar celălalt m-a împins... Am căzut urât de tot și mi-am răsucit umărul. Și-a revenit repede la loc și am continuat meciul. Nu am vrut să ies de pe teren nici în ruptul capului. Am jucat cu prea multă pasiune și dedicare și antrenorul a văzut asta. N-a trecut nimeni de mine tot meciul. După acel meci m-am simțit fotbalist! Ăsta a for primul meu meci de fotbal adevărat! Antrenorul m-a lăudat și mi-a zis că am jucat foarte bine, mai ales că era și primul meu meci. După acel meci am devenit un obișnuit al postului de libero și fundaș central mai târziu. 

Antrenor era Mircea Țiglariu, fost jucător la Gaz Metan între anii 1978 - 1979, 1983 - 1985 si 1986 - 1992. 


Poza de mai jos a fost făcută la finalul sezonului 2002-2003. Din echipa cu care am debutat am rămas vreo patru (dacă nu mă înșel). Antrenor era Ioan Pănăzan!